Connect with us

Jurnal de izolare

ADELINA

Jurnal de izolare

Ziua 1:
Noaptea de 1-2 septembrie… confirmata pozitiv de Covid19. Parchez masina in curtea Spitalului Militar ROL 2, acolo unde mi s-a facut si testul si unde ma asteapta un medic echipat conform protocolului. Imi bate in geam si imi face un semn sa-l deschid. Inima o ia la goana si ma simt de parca as merge la taiere. E noapte si un cadru sinistru. Ce caut eu aici? Vreau langa Zeny si Virgil, acasa, sa ne imbratisam de noapte buna. Mi se impreuneaza lacrimile in masca de pe fata cu gandul la frica de necunoscut si la faptul ca, pentru nu stiu cat timp, ma despart de copilul meu si de toti cei dragi mie. Oare ma voi intoarce sanatoasa acasa sau se va intampla ceva rau cu mine? In mintea mea un milion de intrebari fara raspuns.

Ma preia si il urmez in cortul unde mi se fac analize, EKG si radiografia pulmonara. Nimeni nu-mi da de inteles care sunt rezultatele, ce urmeaza sa se intample si daca ma voi vindeca. Incerc sa le citesc privirile, dar nu trec dincolo de lacrimi. Fac ce mi se spune, fara sa deranjez.


Ies din cort si ma uit in jur. Armata, corturi, un spital improvizat si o luna plina.


Oameni agitati, doua ambulante abia venite de pe teren cu pacienti in interior. Totul se intampla la secunda. Il vad pe Virgil cum imi lasa un bagaj mic la bariera, fara sa am voie sa-l ating sau sa ma apropii de el. Imi face cu mana si ramane uitandu-se lung. Sunt condusa catre rezerva si mi se prezinta protocolul. Ma asez pe pat cu trolerul in fata si ma uit in gol. Telefonul imi suna ca la nebuni. Nu stiu daca vreau sa fug sau sa intru in pamant de spaima. Incerc sa ma calmez si sa caut solutii sa-mi fac viata usoara chiar si cu acest diagnostic. Imi iau pijamalele si ma asez in pat. A urmat o noapte in care am stat cu ochii in tavan, invadata de ganduri care mai de care, iar, spre dimineata, am reusit sa adorm pentru 2 ore.


Ziua 2:
Ma trezesc intr-un sunet infundat de ciocanit la usa. Deschid ochii si, bulversata de oboseala, am timp 5 secunde sa-mi dau seama unde sunt. Ma uit in jur si realizez ca sunt intr-un spital. Totul pare improvizat si imi da senzatia de vreme de razboi. Era doar o senzatie. Imi revin repede si sar din pat sa deschid usa. Dincolo de usa asteapta un domn inalt si destul de bine facut, imbracat in combinezonul alb, viziera, 3 perechi de manusi, masca si tot tacamul tinand in mana o fisa. M-am dezmeticit repede si, din ce in ce mai lucida, am inteles ce se petrece si ce caut acolo. Printre genele pe care abia mi le tineam deschise, observ oameni cu masti care se perinda pe la geam cu mainile impreunate la spate. Dincolo de ei un gard inalt si padure cat pot vedea cu ochii.
Ma asez pe pat si incerc sa ma concentrez la ce imi spunea domnul doctor. Ma intreaba ce simt, iar eu abia imi gasesc cuvintele. Starea de panica persista. Nu stiu daca visez sau, pur si simplu, trec prin ceea ce numeam cosmar ori de cate ori discutam cu prietenii despre acest virus. Imi spune ca, pe parcursul zilei, voi fi vizitata constant de medici si asistente, iar eu va trebui sa vorbesc despre tot ce simt. Nu stiu ce sa le scriu parintilor, socrilor… sunt total bulversata si imi doresc ca nimic din ce traiesc sa nu fie real.
Ma mai asez pentru un timp in pat si, desi soarele a inceput sa arda si se simte caldura, ma straduiesc sa mai adorm putin, astfel sa dau o mana de ajutor organismului sa se refaca. Bate din nou cineva la usa. Intra 2 asistente cu o tavita in mana, de unde ridica o injectie dupa care ma intreaba unde prefer sa-mi o administreze, daca in mana sau in burta. Cu jumatate de gura spun ca prefer bratul. Fobia de ace imi taie din respiratie, dar, imi spun in minte, ca altfel nu pot sa depasesc momentul, intorc privirea si strang din dinti. Doamnele asistente ies din rezerva si, la cateva minute, intra altcineva cu o caserola cu mancare, paine si un pahar cu ceai. Nu am vrut sa refuz, dar nici pofta de mancare nu aveam. Imi doream sa iau micul-dejun cu familia mea, cu Zeny in brate. M-a bufnit plansul si am luat telefonul, sa o caut in poze. Mi-am dat seama ca n-am timp sa plang si sa intreb de ce patesc eu asta, pentru ca ea are nevoie de mine in viata, sanatoasa si cat mai repede.
M-am ridicat si am mers sa ma spal, apoi m-am asezat pe pat, timp in care un reprezentant DSP m-a sunat pentru ancheta epidemiologica. Printre altele, mi-au spus ca, daca nu sufar complicatii, ma pot externa si ma pot muta intr-un loc, unde sa stau singura, izolata, pana la finalul celor 14 zile. Intre timp, sunt vizitata de 3 doamne asistente. Curg apele pe ele. Li se vad doar ochii inlacrimati pe sub viziere. Sunt obosite si cu incaltarile pline cu apa care li se prelinge din cap pana in calcaie. Afara, 35 de grade. Cu lacrimi in ochi, imi spun ca nu se stie cat vor mai rezista in stilul asta. Sunt obosite si ingrijorate de numarul mare de cazuri confirmate. La 3h se schimba tura. Profit de moment si le spun ca le admir pentru efortul depus si ca le doresc toata puterea si rabdarea de care au nevoie ca ele sa reziste, sa-i ajute si pe alti oameni sa se faca bine. Scot telefonul si le rog sa-mi permita o poza. Nu eram in cel mai fericit moment nici eu, nici ele. Dar erau incantate sa ma cunoasca si, de ambele parti, am dorit sa imortalizam momentul.

Se bucura pentru 2 minute de racoare, dupa care ies din rezerva mea si pornesc din nou printre ceilalti bolnavi. Raman uitandu-ma dupa ele. Sunt profund impresionata si le compatimesc in acelasi timp. E trist ce vad…
Am asteptat sa mi se faca evaluarea medicala, dupa care externarea, iar, cu un echipaj de asistenti, sunt adusa la adresa comunicata DSP-ului, unde urma sa-mi petrec urmatoarele 13 zile.
In fisa medicala si scrisoarea de externare mi-au atasat schema de tratament propusa, cu specificatia de a nu uita sa iau pastilele la orele indicate si sa-mi fac singura injectiile. Cu foile in mana si in stare de soc, am intrebat ce injectii sa-mi fac. Eu am fobie de ace, frica de sange, frica de tot ce tine de spitale, cum as putea sa-mi fac singura injectii? OMG!
Am inceput sa tremur de frica.
Ma instalez in noul meu “cuibusor” in care vom sta numai noi 2. Eu si dusmanul meu, Covid19. Pana acum am fugit de el. Acum, ca ne-am “intalnit”, trebuie sa invat sa traiesc cu el. N-am de ales.
Imi fac un dus si imi comand ceva de mancare, cu rugamintea ca pachetul sa fie lasat la usa.
Il deschid. Era comanda mea de pizza.
Nu simt nici miros si nici gust. Practic pot sa mananc si paine goala, nu e nicio diferenta.
Ii sun pe toti din familie prin Facetime. Cumva vreau sa-i stiu pe ei linistiti, ca eu o sa ma descurc cumva. Desi ii simt speriati, ma bucur sa stiu ca toti sunt bine si perfect sanatosi.
La fiecare Facetime cu Zeny imi inghit lacrimile, sa nu ma vada suparata si sa nu-i transmit starea mea si dorul enorm pe care i-l duc. Incerc sa simulez starea de bine cu care am obisnuit-o atat pe ea, cat si pe bunici. Imi arata tot ce a invatat nou si e bucuroasa sa ma vada, fie si pe ecranul telefonului. E prea mica sa inteleaga tot ce se petrece.
Inchid si incep sa plang in hohote. In sinea mea stiu ca se putea si mai rau si incerc sa privesc partea plina a paharului. Mesaje de tot felul curg. Nu fac fata sa raspund tuturor, asa ca le iau pe rand. Evit pe cat pot sa iau contact cu rautatile celor din jur, in special ale celor care ma acuza de diverse ineptii, fara sa cunoasca detalii macar. Inghit in gol si las totul in grija lui Dumnezeu. Ma simt dezamagita si incerc din rasputeri sa ma concentrez pe ceea ce conteaza de fapt, sanatatea si recuperarea mea. Sunt oameni care ma iubesc cu adevarat si care au nevoie de mine. Ma asez in pat, in lumina telefonului care licare incontinuu de la mesaje si apeluri. Deja nu mai rezist psihic sa aud parerile altora despre ce traiesc eu. Inchid ochii si incerc sa adorm. Dupa cateva ore de somn profund, ma trezesc transpirata si speriata. Ma ridic, fac un dus si ma pun din nou in pat incercand sa readorm.

Ziua 3:
Deschid ochii si iau telefonul in mana. Astazi trebuie sa incep tratamentul de una singura, dar mai aman momentul injectarii. Mi-e frica de ace si vreau sa nu ma gandesc la asta. Ma pierd in conversatii cu familia si cei dragi. Caut ceva de mancare si imi dau seama ca cineva ar trebui sa mearga la cumparaturi in locul meu. Imi sun prietenii si, in cateva ore, primesc tot ce am nevoie la usa. Fara pofta de mancare, ma fortez totusi sa mananc ceva, ca sa-mi iau pastilele care sunt foarte puternice. Ma tot uit la cele 9 injectii si nu-mi vine sa ma ating de ele. Imi sun prietenii de nadejde, sa-mi iau incurajarile de la ei. Dupa un timp, cu miscari rapide, care nu-mi lasa prea mult timp de gandire la dispozitie, iau seringa si o infig in burta.

Ce poate sa mi se intample? Sa mor? Nu. Atunci hai, sa-mi inving aceasta fobie. Alba la fata, intinsa pe canapea. Am reusit! Ma doare locul si simt cum serul se imprastie in corpul meu. Astept sa-si faca efectul. Nu mai am prea multa putere in maini. Simt de parca am tras de fiare la sala 24h incontinuu. Ciudata senzatie. Ma ia din nou somnul. Merg si dorm 3h. Ma trezesc si reiau una din activitatile momentului, vorbitul la telefon. Ma suna un prieten bun si, printre altele, cu o usoara jena, pe care o simteam in voce, ma intreaba: “Tu chiar esti bolnava de Covid sau faci misto?” Nu stiu cum sa reactionez. Sunt socata pentru cateva secunde. Nu stiu daca sa ma supar si sa-i inchid telefonul, sa rad sau sa plang. Imi dau seama ca oamenii sunt confuzi si ca se indoiesc pana si de umbra lor. Parte dintre ei refuza categoric sa deschida ochii si sa priveasca ce este in jurul lor. Ma straduiesc sa ma pastrez calma si sa ii aduc toate argumentele necesare. Se convinge si abia acum incepe sa se sperie si sa realizeze ce pericol ne paste la fiecare pas. Isi da seama ca s-a lasat dus de val si a avut tendinta pentru cateva clipe sa puna la indoiala existenta acestui virus. Poate ca asta il facea pe el sa se simta mai in siguranta. Nu-l judec si il las sa-si traga singur concluziile si sa actioneze in consecinta. Ma intreaba daca am nevoie de ceva, orice, iar eu ii raspund ca, prin simplu fapt ca m-a sunat, sa ma intrebe ce fac, consider ca a facut suficient. Inchid convorbirea si ma oripilez gandindu-ma ca sunt persoane care inca mai iau la misto tot ce inseamna Covid19. Chiar dupa ce au murit atatia oameni, li s-au imbolnavit rudele sau prietenii si, probabil, la cum arata statisticile, pot avea si ei, fara sa faca vreo greseala, sau sa merite asta. Un gand ma sperie si mai tare. Vad in jurul meu cati oameni dezinformati, parte dintre ei, influentati de informatiile eronate care circula cu lejeritate pe internet si la tv, raspandite fara simt de responsabilitate chiar de formatorii de opinie. Oameni inconstienti, cu influenta si comunitati mari, care dezinformeaza in masa, care militeaza pentru “stati relaxati, nu exista niciun virus, oamenii sunt platiti sa va minta pe voi”. Oameni care, din pacate, au putere de a influenta mase intregi, care ulterior renunta la protectie si ajung pe tratament sau mai rau, la ATI, cu zilele numarate. I-as putea considera complici la crima. Si stiti de ce? Pentru ca ei participa cu buna stiinta la raspandirea acestui virus, iar oamenii mor pe capete.
Imi impun sa nu ma afecteze, ci mai degraba sa-mi vad de ale mele. Nu vreau sa-mi fac din starea mea de sanatate, care nu e deloc buna, un scop de a initia razboaie mediatice. E strict alegerea fiecaruia cum se ingrijeste de sanatatea lui sau cat constientizeaza pericolul la care el si intreaga familie sunt supusi. Refuz orice contact cu astfel de oameni si imi vad de ale mele. E important sa fiu sanatoasa, iar, la vremea potrivita, fiecare va intelege cat de periculos este sa iei totul in deradere si sa nu te protejezi.
Inteleg ca pe langa obstacolul pe care l-a reprezentat in viata mea, episodul asta inseamna o lectie care imi va schimba perceptia despre tot. O lectie despre sanatate, oameni, dor, necunoscut si izolare. Nu stiu daca o meritam, dar stiu sigur ca ma va ajuta sa-mi aleg oamenii, sa pretuiesc mai mult ceea ce am, dar, mai ales, sanatatea si familia.

Ziua 4:
N-am dormit prea bine. Am visat ciudat si m-am trezit obosita. Ma dor toate. Sunt ametita si vreau sa iau aer curat. Deschid larg geamurile in toata casa, fac un dus si bag rufe la spalat. Incerc sa nu fac prea mult efort, pentru ca nu ma simt deloc stapana pe mine si obosesc foarte repede.
Imi fac o cafea. Simt ca beau apa chioara sau nici macar. Si astazi tot fara gust si fara miros. E ciudat. Scot hainele de la spalat si instinctiv le duc la nas, sa simt mirosul balsamului, asa cum obisnuiam sa fac. In zadar. Nu simt nimic. Zambesc in coltul gurii si ma amuz cumva de situatie. Printre ultimele lucruri pe care le-am mirosit, inainte de a simti ca este ceva in neregula cu mine, a fost acel bradut galben, cu vanilie, din masina mea care, dupa test, a fost atat de analizat si mult discutat. Eu spun fix ce se intampla, atunci adulmecam mirosul de vanilie al bradutului, la scurt timp dupa, nu mai simteam nimic.
Astazi imi propun sa reglez de la distanta cateva lucruri care pregatesc mutarea in noua locuinta. Nu-mi pot permite sa ma relaxez, pentru ca mi-e dor sa stau in casa mea, cu Zeny si sotul meu. Virgil imi da un mesaj: “Mi-e dor de tine!” Il citesc si plang din nou. Altceva ce sa fac? Il sun pe Facetime si o dam putin in gluma intrebandu-ne unul pe celalalt “Ce program ai azi?”. Amandoi izolati, departe unul de celalalt. Mai facem cateva planuri pentru noua locuinta si Zeny. Mananc ceva si merg langa injectiile ramase.
“Hai, ca poti!” Iau injectia, infig acul in burta, strang din dinti. Gata! Am mai bifat una. Nu pot spune ca m-am obisnuit, dar e ceva mai bine decat ieri. Acu’ sincer, daca vad un strop de sange, lesin direct.
Ma pun in pat si ii iau la telefoane pe toti cei dragi si mai ales pe cei intrati in izolare odata cu mine. Ma paste si un sentiment de vinovatie, desi stiu ca nimic din ceea ce traim acum nu a depins de mine. Ne amuzam si trecem prin toate starile. Cate zile mai sunt? 10! Great!
In perioada asta, colectez amintiri, chiar daca nu este una de care sa-mi amintesc cu bucurie. Am filmat cateva momente, inclusiv cand imi faceam injectiile de una singura. Intr-o zi o sa zambesc cand o sa vad prin ce am trecut si ca totusi am avut curaj sa fac asta.
Mai dau o “tura” pe pagina mea de Instagram si zaresc 3 comentarii consecutive: “Ai murit?”.

Daca as fi simtit gust, probabil ca aveam unul amar. Sunt cel putin socata si dezamagita de lipsa de empatie a unor oameni care maine pot avea, din pacate, acelasi diagnostic, cu forme care mai de care mai ciudate. Imi spun ca nu toti sunt facuti sa fie oameni, unii folosesc doar carcasa. Ma pun sa dorm, ca mi se inchid ochii, chiar daca este destul de devreme…

Ziua 5:
“Buna dimineata! Ce zi e azi? Stai sa ma uit in calendar, ca nu mai stiu! Sambata! Unde mergem azi? La restaurant, piscina? Nu! In living si, daca iti pierzi rabdarea, te bagi la somn 10-12h, ca, intr-un final, sa te trezesti tot obosita, dupa care nu uita sa-ti iei pastilele, ca doar esti bolnava de Covid19.
Ah, nu s-a terminat? Nu! Mai ai putin! Esti puternica si poti sa treci peste toate! “
Nu! Nu vorbeam cu nimeni. Eram doar eu cu mine.
Deci ce fac astazi? Mananc, dorm, vorbesc la telefon, ma uit la filme, citesc, imi vad familia si copilul doar pe Facetime. Programul nu e cel mai organizat, dar n-am alte optiuni.
Ma uit pe geam si, pe sub oblon, intrezaresc razele soarelui. Ma ridic sa-mi fac o cafea careia nu i-am mai simtit oricum gustul de zile intregi, dar nu pot renunta la tabiet. E singurul meu rasfat. O beau pe terasa gandindu-ma unde as fi fost acum, daca n-ar fi trebuit sa stau izolata. Probabil la noua noastra casuta muncind si grabind lucrurile, ca sa ne mutam. Zambesc cu si mai mult curaj ca ieri, dar mai putin decat maine, merg sa imi fac injectia in burta. Imi ridic tricoul si observ vanataile de zilele trecute pe care mi le-am facut apasand disperata pe injectie in speranta ca voi scapa mai repede. N-am experienta in asa ceva si nici nu-mi doresc sa capat. Imi caut un loc nemarcat si intep hotarata, cu aceeasi strangere de dinti. Pare ceva mai simplu decat zilele trecute. Pe cele deja folosite le pun in partea dreapta pentru a le vedea la final si pentru a ma mandri ca mi-am invins teama de ace. Vedeti? Fiecare eveniment dramatic vine cu ceva rau, dar are si ceva bun in esenta. Deschid frigiderul si imi fac repede o lista de cumparaturi pe care o trimit ajutorului meu de nadejde. O sun pe Zeny si ma binedispun. Alearga cu telefonul in mana si imi transmite energia de care aveam nevoie. Ma bucur s-o vad vesela, plina de viata si cuvinte noi in vocabular, dar, in acelasi timp, ma intristez ca nu o pot tine in brate. Mai e putin… Rabdare, Pestrito!

Ziua 6:
Deschid ochii si imi fac o introspectie, sa-mi dau seama de simptomele de astazi. Dupa cateva “verificari”, vine si verdictul zilei: spre bine. Durerile musculare au scazut considerabil, insa mirosul si gustul lipsesc cu desavarsire. Beau o cafea si ma asez pe canapea la locul meu “favorit” de injectare.
Ceva mai relaxata, imi aleg locul si apas cu incredere pe seringa. Nu stiu motivul, dar azi doare al dracului de tare. Imi dau lacrimile in coltul ochilor de la atata incordare, dar scap repede si ies pe terasa la aer. Ce vreme frumoasa! Ma si vad undeva la munte cu ai mei. Vise! Astazi imi propun sa vad cateva filme. Intru pe Netflix si gasesc Change-up. Il vizionez si imi schimb usor starea de spirit. O comedie are rostul ei in viata unui om singur si bolnav.
Imi sun sotul si mai facem cateva planuri pentru perioda de dupa izolare. Am nevoie sa-mi iau energia si speranta de undeva.
Refuz sa mai am orice contact cu oamenii care imi dau o stare de disconfort si care pun la indoiala starea mea de sanatate. E o forma de protectie si de autoaparare. Stiu ca tot ceea ce conteaza este sa ma fac repede bine si sa trec, cu o stare buna la nivel psihologic peste aceasta incercare. Imi pun un film si ma ia somnul. Ma trezesc la 04:23, merg la baie si ma pun din nou in pat. Ochii in tavan. Imi continui filmul pe care l-am inceput in urma cu cateva ore. Afara crapa de ziua. Cand s-a facut 6:40? Trag obloanele si ma pun la somn.

Ziua 7:
Ma trezesc la 12:30. Sunt total decalata cu somnul si programul. Iau telefonul si vad o gramada de mesaje si apeluri. S-au speriat toti cei care isi faceau griji pentru mine. Elimin teama fiecaruia dintre ei si merg la bucatarie, sa mananc repede ceva, pentru ca e ora pentru antibiotic. Cumva organismul meu s-a obisnuit cu aceste noi prioritati si si-a facut setarile de unul singur. Iau pastilele si numar injectiile ramase.

Arunc hainele de pe mine si ma pun in cada. Am nevoie de o baie relaxanta. Dau drumul la muzica si gandurile imi zboara. Intru pe camere si urmaresc ce se mai intampla la noua locuinta. Oamenii muncesc de zor si deja ma incarc cu un sentiment de speranta si bucurie. Ma dau cu crema pe fata si o prietena imi scrie ca maine e Sfanta Maria. Dintr-odata ochii mi se umplu de lacrimi. Uitasem… sau poate mintea mea a vrut sa uite, ca sa nu-mi mai dea inca un motiv de tristete. Maine este ziua ei, a micutei noastre. Mami, izolata si infectata cu Covid19, tati, negativ, dar izolat si el. Mi se pune un nod in gat. E doar cu bunicii de ziua ei, izolati in formula de 3. Sun repede si ii comand un tort si multe baloane. Nu pot sa nu fiu langa ea macar cu o atentie. Regret ca n-o pot strange in brate, dar nu e vina nimanui ca suntem in aceasta situatie. Vor veni si zile mai bune si ii promit telepatic ca vom recupera! Virgil nu vrea sa dezvolte subiectul prea mult. Stie cat de greu ne este amandurora si nu vrea sa ma faca sa ma gandesc la asta mai mult decat este cazul.
O sun cu Facetime si alearga prin toata casa de bucurie. Ia telefonul si il pupa de mai multe ori. Ma pot declara pierduta.
Dupa cateva ore, ma asez in pat si caut un film. Observ ca respir din ce in ce mai greu si inima imi bate tare. Caut numarul doctorului care m-a avut in grija si il las la ultimul apelat, in caz de orice, sa il am la indemana. Ma sperie putin sa raman fara aer, dar sper ca e doar ceva de moment.

Ziua 8:
08:37 Deschid ochii si spun “multumesc” in gand. Am avut un vis horror, care nici nu poate fi povestit. Bine ca era un vis. Ridic obloanele si, pe balcon, ma asteapta 4 ochi cu pupilele marite.

Sunt noile mele prietenele pe care le-am cunoscut de cand stau aici si despre care am uitat sa va povestesc. Ma viziteaza de 4-5 ori pe zi. Prima data, mai retinute, iar acum, ca deja ne-am imprietenit, vin ca si cum sunt la ele acasa. Le-as lua sa doarma cu mine, sa le fac baie si sa le ingrijesc, ca doar la cat timp am…:))

Ies pe balcon si le dau ceva sa manance.

Delicate, se dau pe langa mine si asteapta sa le mangai. Dupa atatea zile inchisa intre 4 pereti, sa stau “de vorba” live cu cineva, fie ele si pisici…mare realizare.:)



Primesc poze cu tortul si baloanele trimise micutei Zeny de Sf Maria. Fericirea de pe chipul ei imi umple sufletul de bine. O vad cum alearga prin casa cu baloanele.


Va spuneam ieri ca am o respiratie greoaie, ca si cand cineva m-ar apasa cu forta pe piept. Astazi persista starea, dar incerc sa-mi ocup mintea cu altele, ca sa nu intru in panica. Imi comand ceva de mancare si beau o cafea.
Realizez ca astazi trebuie sa opresc antibioticul, dar injectarea continua.
Mai caut niste filme noi si ma arunc din nou in pat, de data aceasta cu geamurile deschise, pentru ca simt ca nu am aer. Dorul e la cote maxime. Dor de ai mei, de voi, de tot.

Ziua 9:
Imi incep ziua pe terasa. Parca nu mai am rabdare si nici aer, inchisa intre patru pereti, de aproape 2 saptamani. Arunc o privire in Social Media si vad oameni dragi, care ma asteapta si ma intreaba cum ma simt.








Le-as raspunde tuturor, desi sunt mii de mesaje, dar nu stiu cum va evolua starea mea de sanatate pana la finalul celor 14 zile. Nu vreau nici sa-i alarmez, nici sa le dau vesti care poate maine nu mai sunt valabile. Mi-e dor de toti cei din comunitatea mea. Trag aer in piept si incep sa calculez cat timp a mai ramas. Stiu ca oricat as incerca sa grabesc lucrurile, de data aceasta, nimic nu depinde de mine, ci de noroc. Asteptarea face totul mai greu, dar, totusi, nu am alta iesire.
Ma gandesc la ce as mai putea sa fac. Nu am prea multe optiuni, dar imi dau seama ca ar trebui sa fiu ceva mai atenta la regimul meu alimentar. Deschid frigiderul si scot supa de galuste, trimisa de mama soacra in urma cu o zi, cu livrare la usa si atent pusa in pachet. Pun multa lamaie, in speranta sa simt totusi gustul. Nici vorba. Si astazi sunt tot fara gust si miros.
Ieri mi-am comandat un amestec de suc proaspat din grapefruit si portocale. Medicii mi-au recomandat sa ma vitaminizez si sa mananc sanatos.
Deja in cazul injectiei pe care trebuie sa mi-o administrez astazi, am mai multa putere. Ma asez pe canapea si iau injectia, ca si cum fac asta de o viata. Ma gandesc in acelasi timp la prima mea injectie si la cum tremuram ca o piftie cand am vazut acul. Astazi ma simt mai stapana pe mine. Oare m-am vindecat de aceasta fobie?
Ma suna tata, mama, fratele, verii si toti ai casei. Bucuroasa sa-i aud si sa-i stiu in siguranta.
Deja parca am un vibe mai bun cand stiu ca toti sunt bine. Mi-e dor de ei, dar dorul e un sentiment cu care deja ne-am invatat, pentru ca suntem departe mai mereu. Distanta e dusmanul nostru. Abia astept sa ne putem imbratisa din nou, in siguranta si fara teama.
Vreau s-o vad pe Zeny si o apelez indata cu Facetime. Astazi povestim despre mutarea noastra impreuna, care se va petrece in curand. Ii povestesc cum va arata noua ei camera si ce noi jucarii i-am cumparat. Este comunicativa si ma surprinde folosind cuvinte noi. Imi umple inima de bucurie cu fiecare gest. Ma topesc de dorul ei. Ce a fost greu a trecut. Sau, cel putin, asa vreau sa cred.
Stau pe canapea cu fata in tavan si suna telefonul. Un bun prieten imi spune sa ii explic cum ajunge la adresa. Sar de pe canapea si ii dau toate detaliile. Deja simt ca se intampla ceva palpitant. Viata ne arata, de fapt, cat trebuie sa pretuim fiecare moment. Ajunge la usa apartamentului, suna, iar eu deschid intr-un suflet. Pe covorul de la intrare, 3 cutii cu prajituri si un buchet frumos de flori. M-am emotionat. Realizez ce prieteni minunati am.

Le iau si il sun sa-i multumesc. Ma anunta ca in masina il asteapta o alta prietena alaturi de care s-a gandit sa-mi faca aceasta surpriza. Nu stiu cum sa le multumesc mai tare. Sunt bucuroasa ca s-au gandit la mine si apreciez din suflet gestul. Gust din prajiturile care arata excelent, dar fara niciun rezultat.:))) gustul se lasa asteptat.
Ma asez in pat si ma uit lung dupa pisicutele care ma viziteaza zilnic. De dupa colt, isi face aparitia una dintre feline. Ii aduc repede o recompensa si o mangai putin. Imi aminteste de Nobby si de cat de dragalasa era de fiecare data cand ii aratam putina afectiune.
Ma pun in pat si caut un nou film pe Netflix.
Gasesc “Up in the air” si dau play.
E timpul pentru somn. Nici eu nu mai stiu daca de frumusete sau de odihna. Probabil organismul meu se intreaba ce se intampla de primeste atat de multa odihna. Toate ca toate, va spun ca mi-e dor de viata mea agitata.
Ne vedem maine…🤍

Ziua 10:
Simptomele diminetii:
-in continuare fara gust si fara miros
-usoare crampe abdominale
-usor ametita, poate si din cauza lipsei de activitate si de aer proaspat.
Ce dor imi este de mirosul si gustul unei cafele bune. Mi-e dor sa mananc ceva gustos si papilele mele gustative sa si simta asta. Este realmente ciudat sa mananci doar sa traiesti, fara sa simti savoarea alimentelor.
Primesc multe mesaje frumoase, care imi dau o stare de bine. Simt energia buna a oamenilor care sunt interesati de cum ma simt, iar asta ma face sa zambesc si sa nu-mi pierd speranta. Exista si oameni care empatizeaza si care stiu, din experienta lor sau apropiatilor, ce inseamna sa fii infectat cu Covid19.
Nici nu mai stiu ce zi este, dar stiu ca mai am 4 pana ies. N-am cum sa gresesc. Numar minutele. Ma gandesc si imi spun ca poate aveam nevoie de un astfel de hop, pentru ca de acum o sa stiu sa ma pun pe primul loc si sa ma gandesc la sanatatea mea indiferent de situatie. Pana acum eram doar atenta. Nu pot sa nu recunosc ca ma sperie putin faptul ca urmeaza sa revin la viata de dinainte si sa ma intalnesc cu oameni care nu cred in acest virus. Ma sperie sa stiu ca, oricat m-as proteja eu, asa cum am facut-o si pana acum, exista in jurul meu persoane care prefera sa spuna ca totul este o conspiratie, ceea ce ma face sa cred ca nu isi iau masurile necesare de protectie si chiar ei pot raspandi virusul.
Ridic ochii din telefon si ma privesc pentru cateva secunde in oglinda. Pff…am avut si zile mai bune. E tot ceea ce pot sa spun.

Ziua 11:
Ma trezesc dis de dimineata. Nu mai am stare de somn si mi-am pierdut si rabdarea. Stiu! Nu pot sa fac nimic, asa ca imi caut de lucru prin casa. Bag la spalat, aspir si spal toata casa. Au mai trecut cateva ore. Astazi sarbatoresc primul lucru bun din ultima perioada. Ultima injectie in burta!!!

Deja simt ca am incheiat un capitol important si mi-am invins fobia de ace. Cel putin aparent. Vom vedea pe viitor. Imi fac o baie si, dupa o buna perioada, ma rasfat si imi aplic cateva produse cosmetice. Deja am o stare de bine. Nu stiu ce sa mai mananc. Nu ca ar conta pentru ca nici azi nu simt si nu miros nimic.

O sun pe Zeny si bunica imi spune ca se vede cat imi duce dorul. Am inima cat un purice si incerc sa vizualizez revederea cu cel mai curat suflet, Zeny.
Mi-e dor de tot. Intre timp, mai aflu de niste cazuri confirmate. Nu sunt prieteni apropiati, sa le spunem cunostinte. Trist ce se intampla. Semnale de alarma peste tot.
N-am planuri noi. Incerc doar sa “omor” timpul si virusul.

Ziua 12:
Doamne….mai sunt doua zile si pot merge sa-mi imbratisez familia!!! Ard de nerabdare. M-am trezit mai greu si cu o usoara durere de cap si de stomac. Probabil antibioticul a fost destul de puternic, iar acum se resimt efectele. Imi incep ziua cu cereale cu lapte.

Inca netrezita in totalitate, iau prima lingura si ma uit in gol. Dintr-odata ma blochez si parca ma trezesc 100%. Pare ca incepe sa reapara gustul. Il simt foarte putin, dar asta este primul semn, dupa aproape 2 saptamani in care n-am simtit nimic!!! Incep sa mananc cu mai multa atentie si sa incerc sa-mi dau seama daca este real. Doamne, ce sentiment… cum viata ma invata sa apreciez simturile care mi se pareau atat de normale si banale…sunt bucuroasa!
Atat pot sa mai spun. Chiar daca simt doar putin din cat e normal sa fie, ma declar fericita si cu atat.

Ziua 13:
Chiar daca aparent 13 aduce ghinion, eu simt ca mie imi da o stare de bine. 3 e si cifra mea preferata. Doar o zi in afara de astazi si m-am eliberat!!! Sunt emotionata si cu multe planuri in minte. Abia astept sa evadez. Aproape ca am uitat cum e sa mergi pe strada. Asa de mult mi se pare ca am stat inchisa. Desi nu mi-am recuperat in totalitate mirosul si gustul, am o stare generala buna. Am gust in proportie de aproximativ 15-20% din cat e normal sa fie. Nu imi fac griji, pentru ca sunt convinsa ca va mai dura o perioada aceasta stare, dar sunt fericita ca am primit un semn bun. Conform indicatiilor medicilor, pot reveni la viata de dinainte dupa 14 zile, dar aleg sa ma testez, sa fiu sigura ca ma pot intoarce acasa linistita.
Mi-e dor sa traim liber, fara toate aceste restrictii, dar sunt constienta ca prea curand nu se va putea. Abia astept sa am din nou sentimentul de libertate. Mi-am propus sa urmez o cura intensa de vitaminizare si imunizare.
Facand o retrospectiva a celor intamplate, ma gandesc la faptul ca, in ultima perioada, am fost foarte stresata, am muncit mult si uneori, pentru ca uitam si sa mananc, poate toate au dus la aceasta infectare. Sunt convinsa ca o alimentatie sanatoasa, sport si o cura de vitaminizare sunt cateva metode de a ne crea un sistem imunitar puternic, care sa lupte in fata unor astfel de evenimente.

Ziua 14:
Nu-mi vine sa cred!!! Sunt atat de fericita astazi, nici nu va imaginati. Am trecut peste o etapa atat de grea si plina de tensiuni si necunoscute. Astazi, pentru ca ma gandesc ca mai am putin si merg acasa, am un tonus bun si sunt nerabdatoare. Sper sa fim sanatosi cu totii si sa depasim cu bine orice obstacol care ne sta in cale.
Astazi m-am trezit bucuroasa, la 07:30, gandindu-ma ca izolarea se va termina in cateva ore si voi putea merge la familia mea, ne vom reuni in noul nostru camin la care muncim de mai bine de 2 luni jumatate.
Sunt recunoscatoare pentru ceea ce m-a invatat aceasta lectie, pentru oamenii pe care i-am vazut aproape de mine si ingrijorati pentru starea mea de sanatate, pentru autoritatile care si-au facut treaba si pentru ceea ce am invatat sa apreciez mai mult.
Am programare pentru un nou test, asa ca intru rapid in baie, imi dau un refresh complet, beau o cafea si astept cumintica reprezentantii medicali pentru cel de-al doilea test.
Suna la usa! Emotionata deschid si ii invit in casa. Ma simt bine sa mai vad si oameni care imi trec pragul, chiar daca nu sunt veniti in vizita, ci doar sa-mi faca testul. Un reprezentant DSP si o doamna asistenta cu trusa in mana. Ne asezam si doamna asistenta desigileaza cu grija ustensilele. Ma pregatesc pentru senzatia aia ciudata pe care parte dintre voi cred ca deja o stiti. Inchid ochii pentru cateva secunde. Gata! Probele sunt prelevate si pregatite pentru a fi duse in laborator. Ma anunta ca in decurs de cateva ore o sa primesc raspunsul. Ma bucur ca au introdus si aceasta optiune de a da rezultatul in aceeasi zi, la diferenta de cateva ore, celor care au simptomatologie. Persoanele care deja au simptome, au intaietate. Cumva aceasta este o metoda de minimalizare a raspandirii virusului. Cu cat afli mai repede, cu atat mai bine. Poti sa iei masuri in acest sens. Desigur, numarul testelor este destul de mare, insa consider fireasca aceasta varianta de accelerare a rezultatelor.
Dupa recoltare, au plecat spre laborator, iar eu am ramas tot acasa in izolare. Mai am doar cateva ore pana cand o sa fiu libera, dar evident cu toate masurile de protectie.
Mananc ceva si stau pe terasa sa-mi beau ultima cafea din izolare.
Parul imi sta in toate directiile si, analizandu-mi minutios aspectul fizic, ma bufneste rasul de cum arat. Las’ ca-mi revin eu usor-usor.

Astept emotionata rezultatul testului si butonez telefonul cu o stare usor agitata, miscand nervos si inconstient din picior.
Suna telefonul. Reprezentantul DSP cu care am tinut legatura in tot acest timp si care a fost atat de amabil. Gata!! A iesit negativ!!!

Dar imi subliniaza sa nu uit de protectie, chiar daca testul spune negativ! Asa e normal. Indiferent de rezultat, trebuie sa purtam masca si sa ne dezinfectam.
Oh, ce usurare!!! Sar in sus de bucurie si ii multumesc de cateva ori pentru tot.
Imi fac cruce si rasuflu usurata.
Imi pun un jazz si imi strang bagajele dintr-un foc. Abia astept s-o vad pe Zeny si pe toti cei dragi!!!
Ma asez pe canapea si imi pun un film. Aleg “A simple favor” si astept sa treaca si ultima zi.

Simptomele pe care le-am avut:
-dureri de cap
-dureri de muschi
-lipsa gust si miros
-dificultati in respiratie
-stare generala de ameteala
-organism slabit
-somnolenta exagerata
-lipsita de puteri.

Diagnostic medical “Asimptomatic/ Usoara”
Reprezinta o forma relativ usoara, dar, cu toate acestea, simptomele sunt prezente si oricand starea de sanatate se poate agrava.
Mi-am propus sa donez plasma, poate astfel pot ajuta oamenii, sa treaca mai usor peste aceasta suferinta. Ma voi documenta in privinta procedurii.
Voi repeta analizele, pentru ca parte dintre ele, conform scrisorii medicale, mi-au iesit decalate. De altfel, si cu radiografia pulmonara voi proceda la fel. Vreau sa fiu convinsa ca tot ce s-a petrecut nu mi-a afectat plamanii.
Medicii mi-au recomandat sa port constant masca pentru binele meu si al celor din jur, cum de altfel trebuie sa facem cu totii, indiferent de rezultatul testului.
Concluzii:
-sanatatea trebuie sa fie prioritara indiferent de cate griji ai avea
-trateaza bolnavii ca si cum ti-ar fi rude sau prieteni apropiati. Cu compasiune, empatie si respect. Oricand poti sa fii in locul lor si ai avea aceleasi dorinte
-igiena, masca si distantarea sociala sunt masurile care ne ajuta sa reducem riscul imbolnavirii. Astfel iti poti salva copiii, bunicii si, evident, te poti salva pe tine.
-virusul reactioneaza diferit in cazul fiecarui om, iar oamenii reactioneaza diferit in cazul fiecarui virus
-deschide ochii si vezi ce se petrece in jurul tau. Poti contribui la dezastru sau poti salva lumea
-alege sa fii un om destept, conectat la realitatea zilelor in care traiesti. Daca iti pasa de familia ta, documenteaza-te numai din surse veridice si nu incerca sa gasesti explicatii pentru inconstienta altora, ci mai degraba solutii pentru sanatatea ta si a celor din jurul tau
-nu e deloc usor sa-ti gasesti un loc unde sa stai izolat fiind confirmat Covid19. Aici, rolul cel mai important il au prietenii si familia. Poti intelege ca prietenia nu e cea care scoate la suprafata bucuria atunci cand e bine, ci care alina suferinta, atunci cand e rau. Desi, in astfel de momente, ai impresia ca toti fug si abandoneaza orice relatie ati fi avut pana atunci, prietenii adevarati sunt cei care iti intind o mana de ajutor si cauta solutii pentru tine. Sunt fericita ca in viata mea exista astfel de oameni pe care in tot acest timp i-am simtit aproape.
-am primit sfaturi extrem de utile de la reprezentantii DSP si le multumesc ca isi fac treaba si sunt atat de dedicati. Sunt putini si trebuie sa faca fata multimii. Putina compasiune si ingaduinta pentru ei si cadrele medicale ar fi ceea ce trebuie sa oferim. Sunt oameni cu familii acasa si iata ca, aparte de acest lucru, ei isi risca viata pentru sanatatea noastra. Numai deschizand ochii, ne vom convinge cat de norocosi suntem sa avem asa oameni de nadejde pe care sa ne bazam.
-juramantul pe care l-au depus atunci cand au decis sa faca parte din prima linie nu-i face magicieni. Sunt oameni, la fel ca noi, cu temeri, probleme, copii de crescut si parinti de ingrijit. Nu le faceti munca mai grea decat este deja!
-fa un exercitiu de imaginatie si vezi daca ai suporta sa pierzi pe cineva drag, doar pentru ca ai ignorat masurile de protectie. Ti-ar placea sa iti vezi parintii sau copiii pe patul de spital?
-formele acestui virus sunt diferite, dar niciodata nu vei sti ce forma poti avea TU.
-tratamentul NU este acelasi pentru toti confirmatii Covid19. Se prescrie in functie de afectiunile fiecarui pacient si numai la recomandarea medicilor!!! Nu este un tratament general, ci in functie de rezultatele analizelor fiecarui om. Asadar, daca simtiti simptome, NU va tratati dupa ureche. Este important sa mergeti la o evaluare medicala. Situatia se poate agrava de la o zi la alta.
-medicii din prima linie sunt eroi. Vazand cu ochii mei situatia din Spitalul Militar, ii apreciez si mai mult. Asa cum am facut-o si in trecut, voi dona pentru ei. Sunt ingerii care asteapta sa ne salveze si sunt 24/24 prezenti pentru noi. Va rog sa-i apreciati si sa le faceti munca mai usoara avand grija sa nu va imbolnaviti.
Le multumesc tuturor celor din Spitalul Militar ROL2, DSP ILFOV, prietenilor care mi-au fost alaturi si voua, tuturor celor carora v-a pasat macar o secunda de starea mea de sanatate! 🙏🏻

•Am ales sa-ti povestesc experienta mea, pentru ca stiu ca pentru tine conteaza sa-ti vezi familia in viata, iar pentru ei contezi la fel de mult. Ce vei alege sa faci mai departe este strict decizia ta si numai a ta. Nu vreau sa te conving cu nimic, ci mai degraba vreau sa-ti arat ca sanatatea ta este cea care te ajuta sa te bucuri de tot ceea ce numim viata. Tu alegi mai departe!

Ai grija de tine si de cei din jurul tau!
Protejeaza-te ca maine sa nu fii chiar TU diagnosticat cu acest virus.
Va iubesc!
Ade

Continuați lectura
S-ar putea să-ți placă și...
13 Comentarii

13 Comments

  1. Bianca

    septembrie 17, 2020 la 12:12 pm

    Tocmai am venit de la spitalul care ne-a diagnosticat cu COVID. Dupa 16 zile de carantina acasa, am zis sa mergem sa ne retestam. Dupa 3 ore de stat la coada, ni s-a spus ca nu este necesara retestarea deoarece legal suntem vindecati si ne-au trimis acasa. Si eu si sotul meu am prezentat aceleasi simptome ca si tine dar nu am fost internati, investigati si nici nu ni s-a dat tratament. DSP-ul nu ne-a contactat in toata aceasta perioada. Eu nu inteleg de unde aceste diferente intre 2 cazuri similare. Multa sanatate!

  2. Elena

    septembrie 16, 2020 la 9:31 am

    Esti puternica…Si cu ajutorul Domnului ai trecut cu bine si peste asta…Bine ai revenit inapoi…❤️

  3. Denisa

    septembrie 16, 2020 la 9:22 am

    Buna Adelina, am citit jurnalul tau cu lacrimi in ochi Ma bucur ca esti bine si ca esti acum lângă familia ta fi puternica și ai grija de tine te pup 🥰🥰🥰🥰

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Urmărește-ne pe Facebook

Populare

Etichete

Sus